Despre dragoste

In jurul tău, ideile mele se scutură precum arborii de frunze rămânând doar trunchiul gol. Şi acela este gândul că în acest moment suntem doar noi: tu şi eu... restul nu mai contează.
Tu eşti un boboc al primăverii, ce doreşte să-nflorească, eu mă simt ca o floare de toamnă, care încet, dar sigur, se ofileşte. În jurul tău, mă simt ca un copil, îmi amintesc sentimente de mult uitate, învăţ să zâmbesc din nou.

Sunt bucuros că te văd, că-ţi aud glasul, că te ţin în braţe, că “te miros”, că te sărut. Însă oricât de entuziasmat aş fi de tine, trebuie să nu uit că noi provenim din lumi diferite. Eu încerc să mă mint spunându-mi: “ne completăm”. Dar oare aşa e?
Nu-ţi reproşez nimic, nu aş avea cum, doar pe mine mă cert! Totul a început în glumă, dar gluma se îngroaşă, pentru că se naşte o întrebare ce reprezintă cauza atâtor nopţi nedormite: Oare, tu poţi să mă iubeşti? Sau... îţi cer prea mult.

Eu sunt orgolios, tu trebuie sa mă-ndupleci; eu sunt foc, tu trebuie să mă stingi. Eu sunt apa, tu trebuie să fii vântul. Eu sunt cerul, tu trebuie să fii pământul. Eu sunt o parte, tu trebuie să fii cealaltă parte din întreg. Eu îţi voi cere să pleci, dar tu să rămâi. Eu îţi spun să nu mă minţi, tu... să nu te saturi de mine şi să mă iubeşti!
Astfel, mereu voi fi un “prostuţ” care-ţi va cere iertare! Altfel voi fi cel care va spune: “Am zis eu, am avut dreptate!”. Când voi greşi, iartă-mă! De vei greşi, tu, singură te vei ierta căci eu nu voi avea cum să te pedepsesc! De vei plânge, eu voi fi acela care-ţi săruta lacrimile! De vei râde, eu voi fi acela care te va bucura.

Nu vreau să te las să dormi pe pernă, nu, ci pe umărul meu. Nu vreau să te las să te înveleşti cu pătura. Nu, ci am să te ţin în braţe.

Nu vreau ca inimile noastre să bată împreună, ci să avem o inimă în două trupuri!