Egalitatea de şanse

„Omule, nu te opri la «Nu pot», căci la Dumnezeu nimic nu e imposibil!”

Ce înseamnă egalitate de şanse?
Eu văd acest principiu în felul următor: oferă celui aflat la nevoie posibilitatea de a fi cel puţin la fel ca tine. Ca tânar „neliniştit” am încercat mereu să cunosc orice, pe oricine şi să ajut unde este nevoie de mine.

Obişnuit cu viaţa de la periferia Brăilei, crescut pe străzile cartierului Radu Negru, am văzut aspectele vieţii „de mahala, de stradă”, unde legea junglei este o realitate, supravieţuieşte cel mai puternic. Însă am realizat că orice faptă are şi o consecinţă, mai întâi faptele antisociale ce m-au pus în faţa legii, la vârsta de 12 ani, şi apoi faptele de solidaritate ce mă aduc alături de cei care au nevoie de ajutor, în prezent.
Nemulţumit de societatea în care trăiesc, am trecut peste etapa „fatalismului”, de a mă apăra prin a acuza pe ceilalţi de situaţiile nefavorabile, şi am decis că şi eu pot determina o schimbare în bine a societăţii contemporane. Am început prin a-i sprijini pe copiii mai mici din jurul meu, fie colegi de şcoală sau prieteni din cartier, prin a-i ajuta să-şi exprime personalitatea într-un sens constructiv. Iar cel mai bine m-am priceput a face acest lucru prin fotbal, unde, de fiecare dată când sesizam nevoia acestora de a fi susţinuţi, îi încurajam şi le spuneam când greşeau „Lasă, a fost, se mai întâmplă, nici eu nu sunt perfect. Ştiu că poţi, ai valoare, altfel nu te mai luam în echipa mea, să joci cu mine!”. Aici apelam la puterea propriului exemplu, pentru că în cartier de obicei copiii îşi caută modele din rândul celor mai mari, dar care de cele mai multe ori sunt exemple negative. Şi eu am folosit acest „lanţ”, însă i-am schimbat valorile.

Fiind un bun ascultător al celor care simt dorinţa de a se confesa, am oferit multora posibilitatea de a se reclădi ascultându-le sufletul încărcat de atâtea probleme caracteristice vârstei, ca împreună să alegem o variantă optimă de a ieşi cu bine din acea problemă, fie recomandarea unui specialist, apropierea de părinţi, introducerea într-un colectiv.

Centrul „Speranţa” O simplă vizită la un centru de copii şi tineri cu nevoi speciale m-a determinat să realizez că viaţa nu era chiar cum o vedeam până la acel moment, că micile mele supărări erau, de fapt, efectul unor mofturi, că e foarte important să fii sănătos şi să ai familia întreagă, să fii înconjurat de prieteni. Din acel moment, am început să văd cu alţi ochi „lumea”, însă nu suferinţa celorlalţi, ci bucuria posibilităţii de a-l face pe un copil să zâmbească. Deşi un copil cu sindromul Down nu poate fi niciodată ca un copil normal, şi acesta are suflet, şi acesta simte, are sentimente, şi acesta trebuie să zâmbească, să fie bucuros. Chiar dacă un copil bolnav de autism nu poate vorbi, nu aude, nu poate comunica cu ceilalţi, şi acesta este o parte din mine.
Iisus ne învaţă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, iar să văd un copil aflat în această situaţie jucându-se, ba chiar şi eu să-i fiu partener de joacă, mă face să mă simt mai om, să pot spune Doamne, Te-am ascultat!, iar acelui copil să-i mulţumesc că, deşi aflat într-o profundă suferinţă, m-a acceptat lângă el. Strigătul de bucurie al acestor copii poate fi confundat uneori cu un ţipăt de durere, lucru destul de frapant pentru persoanele venite din exteriorul acestei Lumi! Un astfel de strigăt m-a determinat să mă alătur lor.

Duhovnicul meu mi-a zis, când m-a văzut pentru prima dată, „omule, nu te opri la «Nu pot», căci la Dumnezeu nimic nu e imposibil!”.

Aşa văd eu Egalitatea de şanse, cum am trăit-o, nu din cărţi sau poveşti!