„Societatea îşi aminteşte de ei doar pentru a-şi spăla păcatele”
V-aţi gândit vreodată câtă şansă avem unii dintre noi că suntem sănătoşi? Că bem apă, putem merge, visăm la dragoste, construim imperii... Fiecare avem lumea noastră!
Capriciile noastre, şi neîndeplinirea lor ne face să credem că avem o “viaţă grea”? Neîmplinirea anumitor pofte ne fac să judecăm pripit şi egoist viaţa şi pe cei din jur!
Aşa că, dragă cititorule, te invit să ieşi din confortul tău şi să descoperi o parte a realităţii pe care mulţi dintre noi o ignorăm.
Am mers la Centrul de zi “Teodor Speranţa” de pe Ştefan cel Mare, nr. 268, unde am discutat cu persoane inimoase şi optimiste, despre o realitate cruntă, care nu trebuie să stârnească o compasiune a cuiva faţă de cineva, ci faţă de sine!
Aceste persoane sunt Iuliana Ionelia Pană – lucrător special, studentă la psihologie în anul II, Cezarina Juribiţă – educator, masterand în psihologie, Dumitra Cocârleanu – voluntar, Lina Meiroşu – directorul executiv al centrului şi mamă a unui copil cu autism.
- Care este scopul acestui centru?
- Dumitra Cocârleanu:
Recuperarea copilului cu handicap profund şi sever, psihic şi fizic. Centrul are copii hipoacuzici, cu autism (preponderent), cu retard psihic.
- Spuneţi-mi despre autism... Cum se manifestă, terapii etc. -
Iuliana Pană:
Autismul este o tulburare profundă de socializare şi dezvoltare fizică şi psihică. Copilul cu autism nu cooperează în momentul în care este strigat. Nu răspunde când este solicitat. Refuză anumite alimente pentru a le mânca, nu ştie să mănânce.
Nu vorbeşte... are ecolalie, repetă un cuvânt, frază într-un context potrivit sau nu, în momentul vorbirii sau în alt timp.
Speranţa de viaţă a unei persoane cu autism este aceeaşi ca şi a unui om normal. Pentru copiii cu autism este nevoie de o terapie dură, comportamentală.
Dacă în mediul unui copil cu autism apar modificări, un element este schimbat de la locul său, copilul are un acces de furie: un scaun nelalocul lui, lipsa unui educator într-o zi.
Copilul cu autism nu pune probleme, în primul an de viaţă. Cu păpuşile nu se joacă, nu plânge, stă liniştit în patul său, în comparaţie cu copiii normali.
Părinţii îl duc pe nou-născut la medicul de familie, în primul an din viaţă, dar acesta nu sesizează deficienţele copilului.
Abia în jurul vârstei de un an şi jumătate, când încep copiii să vorbească, iar copilul cu autism nu vorbeşte adecvat. Nu spune cu sens cuvântul “mama” sau “apa”. Autismul este un domeniu vast, nu poate fi prezentat în câteva vorbe!
- Spuneţi-mi, aveţi copii bolnavi cu sindromul Down, în acest centru?
- Cezarina Juribiţă:
O fetiţă, Andreea, are 14 ani, e la centrul nostru de la vârsta de patru ani.
Sindromul Down este o aberaţie cromozomială, cu un surplus, minus de cromozom. Ei au o fizionomie specifică, mongoloid.
Părinţii pot afla despre copilul lor, din timpul sarcinii, dacă are Down.
Persoanele cu sindromul Down pot face foarte multe lucruri, sunt sensibili... pot alterna extrem de repede de la o stare emoţională la alta, de la veselie la apatie.
La adulţi, vârsta mintală nu depăşeşte 11 ani.
Ei pot fi recuperaţi.
Intr-un centru din altă ţară, am văzut un cuplu de tineri care au avut sindromul Down, şi care s-au recuperat, s-au căsătorit şi serveau copiilor, la masă, la acel centru pentru copii cu sindromul Down.
- Cum îi percepe pe aceşti copii, cu deficienţe, societatea românească?
- Iuliana Pană:
Societatea românească e negativistă!
Oamenii din România sunt negativişti, pesimişti, nu vedem frumuseţea din nimic! Societatea îşi aminteşte de aceşti copii, doar pentru a-şi spăla păcatele, în momentele lor de autoanaliză, de exemplu: în campanii electorale, de sărbători, pentru propria promovare.
- Care ar fi soluţiile ca societatea să fie mai înţelegătoare?
- Iuliana Pană:
O promovare corectă a persoanei cu deficienţe. Societatea trebuie să înţeleagă că un copil cu anumite deficienţe nu este mai puţin uman decât cei normali.
Ei sunt copii curaţi, nu cunosc minciuna, nu sunt atinşi de nimic rău din jur. Ştiu să iubească, să accepte necondiţionat, în felul lor, ajutaţi să înveţe să facă aceste lucruri ca şi toţi ceilalţi!
Deficienţele lor sunt nişte limite şi nu ar trebui să fie ziduri între noi şi ei.
- Care sunt nevoile centrului?
- Iuliana Pană:
Este nevoie de un logoped, kinetoterapeut, psihopedagog, asistent social.
Cam atât ar fi suficient pentru cei zece copii care vin acum la centrul nostru. Copilul trece prin mâinile fiecărui specialist.
În alte state este doar specialistul şi copilul, terapeutul şi coterapeutul.
Aici ar fi suficient dacă ar trece prin mâinile unei echipe de specialişti, pe care am alcătuit-o anterior.
O REALA colaborare cu Ministerul Educaţiei, mai exact să avem o colaborare cu şcolile speciale, acolo se găsesc specialiştii, de care am avea nevoie.
Copiii cu autism au un grad de dizabilitate atât de mare încât nu pot fi cursanţii nici măcar ai unei şcoli speciale.
- Ce ar trebui să facă părintele unui copil cu autism?
- Iuliana Pană:
La doi ani primeşte diagnosticul şocant de autism. Părintele se documentează despre diagnosticul respectiv, se şochează, apoi... caută soluţii.
Găsesc tot soiul de terapii eficiente sau nu, dar ei sunt nevindecaţi. Nu-şi dau seama că lor le trebuie terapii, ei sunt în primă fază cei “bolnavi”!
Se pierd ani buni de terapie cu starea de negare a părintelui, du-te-vino în cercul de specialişti, medici... până ajunge la starea de acceptare.
Îl duce pe copil la grădiniţă de copii normali, specială etc.
Copilul dacă este dus din timp la logoped, la vârsta de trei ani, speranţa de recuperare este mai mare, cresc şansele dezvoltării normale.
De ce?
Pe lângă o doamnă, are alţi 20 de copii normali, modele pentru autişti, le copie gesturile, îi imită, verbal, comportamental. Fiindcă este şi un mediu de socializare, extrem de important oricărui copil!
- Cine a ajutat centrul?
- Lina Meiroşu:
Donatori fideli din Anglia, prin familia Şişu.
Finanţarea prin donarea acelor doi la sută din impozit.
Contribuţia părinţilor de 30 lei pe lună.
Avem prin proiectul “Concordia” parteneriate cu Şcolile Generale “Ion Creangă”, “Vasile Alecsandri”, liceele “Ion Ghica”, “Nicolae Iorga”, ”D.P. Perpessicius” cu Inspectoratul Şcolar Judeţean prin inspectorul de activităţi educative şi non-formale, Viorica Tănase, cu Centrul de Îngrijire pentru Persoane Adulte cu Handicap.
- Dar politicieni?
- Lina Meiroşu:
Domnul Stănel Necula, viceprimar, a venit săptămâna trecută la noi şi s-a oferit să ne ajute. Ne-a adus câteva elemente de mobilier şi ne-a promis că la primăvară ne va ajuta să construim un parc de joacă pentru copii, în curtea Asociaţiei.
Anul trecut, în perioada Crăciunului, doamna Daniela Văsioiu le-a oferit copiilor dulciuri.
Cuvântul autorului
Pentru aceste persoane nu există sindromul Down sau autism, ci doar Andreea, Andrei, Cătălin, Bogdan, Ana, Viorel, Doru, Andrei, Flavian, Cătălin şi mulţi alţii!
Le mulţumesc pentru faptul că m-au primit în lumea lor, şi pe tine cititorule. Nu vreau să ai o impresie tristă, nu!
Gândeşte-te la tine şi nu fi limitat, învaţă să-i înţelegi şi pe ceilalţi!
Din păcate, aici noi suntem cei cu probleme, avem prejudecăţi şi multe temeri, ei ne învaţă să simţim, căci azi trăim într-o eră a insensibilităţii, a prejudecăţilor, a egoismului!
Până atunci, dragă cititorule, uită-te în oglindă şi gândeşte-te ce contează: familia, sănătatea lor sau capriciile?